Angela Furtuna

Nicolae Iorga susţinuse cândva ideea că “istoria contemporană adevărată ar trebui să însemne formarea omului modern, deci căutarea pretutindeni a elementelor din care s-a alcătuit el: straturi mai vechi, aporturi mai nouă, cu împrejurările în care s-a făcut legătura, contopirea...” Găsesc îndreptăţită extrapolarea acestui principiu asupra discuţiei despre imaginea României de azi, care face obiectul meditaţiilor de faţă. Chestiunea ar trebui să pună accentul pe imaginea adevăratei Românii de azi, iar mai departe, precum orice alt concept constituit din suma unor elemente și fragmente de cunoaștere supuse în mod premeditat efemerității, aflate in statu nascendi și cu o durată de viață foarte scurtă, ar trebui să incumbe formarea unui om ataşat unui real recreat[1] în mare viteză. Potențarea eforturilor de îmbunătățire a imaginii României în lume presupune și punerea la lucru a valențelor eticii, așa cum susținea și Norman Manea, atunci când critica reticența unei părți a intelectualității românești și revendica nevoia unei etici românești, prea adesea “înfrântă de bizantinismul, fanariotismul, șiretenia, pehlivănia, scepticismul trivial și jovialitatea zeflemistă. Revendicăm – continua scriitorul stabilit din 1988 la Bard, în New York, și devenit unul din cei mai reali candidați pentru un Premiul Nobel adus literaturii de limbă română – pentru onoarea acestui popor puțin sentiment tragic al existenței și puțină amărăciune conștientă, în locul operetei sinistre care ne macină energiile cu veselă indiferență și cu nesimțire inconștientă”. Asupra acestor complexe chestiuni privitoare la simbolurile, la faptele și la atitudinile atașate construirii și creșterii numelui României, academicianul Basarab Nicolescu se pronunţă cu eleganţă, într-un capitol din superba sa carte De la Isarlîk la Valea Uimirii[2], remarcând din start că imaginea României în lume nu este bună. Natura pragmatică şi analitică triumfă atunci când asistăm la construirea prin acest discurs a sistemului de referinţă și a canonului, ambele izvorând din idei pentru ameliorarea, în următorii ani, a situaţiei tragice care ne transformă în martori ce asistă aproape neputincioşi la accelerata degradare a imaginii ţării; totul se petrece într-o lume care se globalizează mai întâi în imaginar, adică într-un real recreat insidios şi subliminal, prin folosirea unor tehnici de comunicare şi PR extrem de rapide, ca modalitate de impunere a noilor elite mondiale versus statele cu statut neocolonial.

Basarab Nicolescu stăruie asupra câtorva idei capitale: spiritualitatea nu poate fi “mare” sau “mică”, deci discursurile false pe plan epistemologic trebuie repudiate; schimbarea imaginii României în lume este condiţionată de reforma reprezentărilor noastre culturale. Esențial este a înțelege că una din erorile epistemologice actuale vine din reducerea culturii la literatură, obsesie persistentă a unor intelectuali români din România sau dinafara României[3]. Primejdia rezidă, așadar, crede Basarab Nicolescu, în persistența sau reinventarea unor forme neașteptate de protocronism, caracteristice unei subdezvoltări culturale și ignorării realităților secolului XXI. Astăzi știința, ingineria, informatica, arhitectura urbană, comportamentul politic fac parte integrantă din cultură[4]. Evident, este vorba despre o bună definire a priorităților, făcută în spiritul principiului transdisciplinarității, și care ar putea crea o nouă viziune a ceea ce este “imaginea României în lume”.

Basarab Nicolescu adaugă considerațiuni despre forța și prospețimea culturală a diasporei românești – poate că mai puternică din cauză că e forțată să trăiască și să se reinventeze continuu, căci trăiește sub presiunea culturii adoptive, mai mari și dominante – , despre memoria suferinței și despre memoria culturală. Exilul românesc economic, alimentat generos de exilul creat de regimul totalitar din România comunizată, a contribuit, ca anonimi sau ca personalități recunoscute, la dezvoltarea culturală, științifică și economică a noilor țări, dar, în același timp, au păstrat, într-o manieră conștientă sau inconștientă, memoria țării lor de origine – România și memoria propriei suferințe[5]. În această memorie a suferinței există substanța suflului ce va străbate Europa de mâine. Basarab Nicolescu vede în diaspora românească nu numai depozitara memoriei suferinței, ci și un mediu important pentru valorizarea acestei memorii culturale, aducând argumentul că și acum, și înainte de 1989, opere importante s-au creat înafara granițelor țării facând ca, pentru România, cultura națională să depășească în mod substanțial granițele țării. Rolul dublu jucat de diaspora – acela de depozitară a memoriei suferinței, precum și de actant în valorizarea memoriei culturale – este mai bine deservit dacă ea nu este acaparată de mize politice. Relațiile cu autoritățile din țară trebuie să fie unele de parteneriat și nu de supunere la rațiuni politice sau diplomatice, astfel garantându-se libertatea de expresie și autenticitatea lor. Festivismul și mizele minore sunt, după Basarab Nicolescu, pierdere de timp și de bani, dar și compromiterea parteneriatului dintre diaspora și autoritățile din țară, și nu în ultimul rând având consecințe care aduc deservicii imaginii României.

Limba franceză face parte constitutivă din identitatea națională a României moderne, iar Basarab Nicolescu observă că românii din Franța nu au constituit niciodată un grup etnic sau religios separat, deoarece ei erau pe deplin francezi[6]. Dacă exilul românesc din  Franța de dinainte de 1989 a fost criticat pentru că era dezbinat, scriitorul remarcă o cauză inedită a acestei aparente fragmentări: o coerență perfectă a exilului românesc era imposibilă pentru că românii vorbitori ai limbii franceze se simțeau pe deplin francezi[7]. În acest mod, apare evident de ce marii intelectuali români trăitori în Franța și-au scris opera în limba franceză, contribuind astfel la edificarea culturii și a științei franceze moderne. Basarab Nicolescu alocă acestei performanțe calitatea de emblemă a unei bune imagini a României în lume. Se poate constata că și diaspora din Statele Unite ale Americii a dat și continuă să dea personalități importante pentru arta, știința, cultura și mediul academic american, oferind și peste ocean temeiuri ale unei imagini mai bune a României în lume.

Nu în cele din urmă, Basarab Nicolescu descrie aptitudinea pentru transgresiune care a definit dintotdeauna marii creatori români. Este vorba despre transgresiunea normelor culturale convenționale, transgresiunea limbii, transgresiunea credințelor profund înrădăcinate[8], transgresiune care, însă, nu a fost agresivă, în esența sa, ci, dimpotrivă, foarte constructivă. Sunt pomenite nume ca Brâncuși, Ion Barbu, Eliade, Lupasco, Cioran, Tzara, Gherasim Luca, Vintilă Horia, Andrei Șerban, ca fiind ființe ale transgresiunii frontierelor între diferite domenii ale cunoașterii și între diferite culturi, spre disperarea vameșilor de tot felul, vameși ai cunoașterii și culturii. Acest dar al transgresiunii este recomandat ca model pentru construirea altor repere valabile pentru o bună imagine a României în lume.

Metisajul cultural, sesizează Basarab Nicolescu, va fi inevitabil, în Europa de mâine. Iar diaspora românescă este una din precursoarele acestui metisaj. Am scris la rândul meu multe texte pe tema metisajului cultural, căruia îi aloc, pe deplin, destinul unei paradigme a creației viitorului precum și a viitorului imaginii României în lume. Diferit de omogenizarea culturală și de pierderea identității naționale, metisajul cultural este încărcat și de sensul unei noi culturi – europene, care va coexista cu toate culturile naționale care se respectă. “Unitate în diversitate și diversitate prin unitate” este o străveche sintagmă a înțelepciunii umane și trebuie pusă la lucru pentru a contribui activ la sporirea imaginii bune a României în lume. Însăși tradiția culturii românești este una a metisajului, la frontiera dintre Orient și Occident, dintre Balcani și Europa Occidentală, pe o axă definită de Basarab Nicolescu drept axa București-Paris-Atena, care sugerează și pentru viitor  noi strategii culturale utile bunei imagini a României.

La final, ideea emergenței unei dimensiuni spirituale a democrației în România[9] sugerează importanța recuceririi normalității pe calea acestui vehicul, ce fusese suprimat de regimul comunist. Basarab Nicolescu reamintește că noi am trăit, în regimul totalitar, o spiritualitate fără democrație și, după aceea, o democrație fără spiritualitate și chiar o caricatură a democrației; în țara lui Urmuz s-a ajuns, astfel, ca acte nedemocratice să fie întreprinse cu respectul deplin al normelor democratice, fapt care afectează în mod serios imaginea României în lume. Concluzia savantului este că dimensiunea spirituală a democrației este indispensabilă pentru însăși supraviețuirea democrației în România. Speranța construirii unei bune imagini de țară e enunțată într-o formulare de-a dreptul spectaculoasă: trista imagine a României de Fanar al Europei ar putea astfel să fie înlocuită de cea de Californie a Europei.[10]

Rămâne de văzut dacă tragica irosire a sensurilor democrației, ce are loc în România hărțuită de trâmbițele politicianiste de azi, nu va epuiza și capacitatea de reinventare atât a României reale, cât și a imaginii îmbunătățite a României în lume[11]. Oricât de multă energie se consumă azi în spațiul public în domeniul imaginii de țară, ea aparține unor frecvențe joase, distorsionate, subminatoare, antidemocratice, periculoase. România profundă se transformă astfel într-un nucleu incandescent, cu evoluție imprevizibilă, cu prognostic rezervat. Iar imaginea României în lume rămâne o hartă de holograme care nu reușește să contureze acel zăcământ atât de adânc îngropat de o civilizație catastrofală, autodistructivă. România de azi riscă, așadar, să devină în scurt timp, propria Atlantidă.

Angela FURTUNĂ

August, 2013

[1] Andi Mihalache şi Adrian Cioflâncă (coord.), Istoria recentă altfel, Perspective culturale, Editura Universităţii Alexandrun Ioan Cuza, Iaşi , 2013. Concept enunţat la p. 11.

[2] Basarab, Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii, Vol. II, Drumul fără sfârşit, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2011, pp. 86-89.

[3] Ibid., p. 86.

[4] Ibid., p.87.

[5] Ibid., p. 87.

[6] Ibid., p. 88.

[7] Ibid., p.88.

[8] Ibid., p.88.

[9] Ibid., p.89.

[10] Ibid., p,89.

[11] Volum colectiv, Intelectualul român față cu inacțiunea, Editura Curtea Veche, 2002.