Apărută în 2025 la Editura Cartea Românească, București, însoțită de o prefață semnată de Savu Popa, cartea de poezie a Angelei Baciu, I-am scris lui Brauner un poem, se citește ca și cum ai privi o expoziție de tablouri de Victor Brauner. Mi se pare că Preludiu la o civilizație ar putea fi echivalentul pictural suprem al cărții de poezie – în fapt, un poem unic, cu trei etape de respirație – pe care scriitoarea Angela Baciu o dedică ilustrului artist român Victor Brauner, la împlinirea a 60 de ani de la moartea sa (petrecută pe 12 martie 1966).
Tabloul la care fac referire este renumit pentru tehnica în care estetica mistică și simbolică explorează și unifică varii teme legate de începuturile umanității și agregarea socială, un fel de Arca lui Noe a imaginarului subversiv. Tot în această perioadă, s-au împlinit (pe 1 februarie) 110 ani de la lansarea fenomenului Cabaret Voltaire, adică debutul Dada-ismului în lume. Pentru a ajunge la avangardism și la elita suprarealismului, Brauner fusese mai întâi remarcat ca vrednic moștenitor și continuator al dadaismului. Iar pe de altă parte, firul acestor inovații nu se poate întrerupe tocmai în România, unde s-au născut acești ctitori ai artelor universale recente. Dans le pays de Tristan Tzara nous sommes tous un peu Dada. Iar în țara lui Victor Brauner, dacă Angela Baciu și cartea ei nu ar fi apărut acum, aici, e sigur că ar fi trebuit să fie inventate.
Printr-un experiment literar nutrit de pasiunea pentru suprarealism alegoric și dadaism, avangardism și neoavangardism, autoarea ni-l readuce în atenție pe Victor Brauner, dar criptat nu de pictural ci de tehnicile cuvântului. Fără a fi un omagiu propriu-zis, cartea este un fel de vademecum al obsesiilor vindecătoare, o dezvrăjire a subconștientului captiv în fascinație, croindu-și sinuos un făgaș ce pare că urmează, cu rafinate și documentate instincte, etapele creatoare și de viață parcurse de Victor Brauner. Textele Angelei Baciu, incluse în acest volum închegat, sunt compulsive descărcări de cuvinte și expresii ezoterice, fidele codului Brauner, devotate față de motorul suprearealiștilor.
Angela Baciu surprinde, prin cele trei capitole ale cărții, un itinerar subtil ce evocă – poate că nu intenționat, dar cu atât mai uimitor – însuși drumul artistic parcurs de Victor Brauner. Interesante sunt punțile de analiză și interpretare pe care poeta le introduce sau induce între cuvinte, vizual, simbolurile, operele artistului, viața și exilul acestuia, dar și aluziile ce așează tot acest melanj de limbaje într-o istorie zbuciumată: a României, a Europei, a lumii.
Artă contra război
1. Primul capitol al cărții (“ochiul lui brauner”) este dominat de o retorică poetică rupturală, pe care am putea-o asocia fidel simbolisticii explorate de acel Brauner foarte tânăr, care a moștenit și a continuat, la începutul carierei sale, fenomenul legat de Cabaretul Voltaire din Zürich, adică nașterea Dadaismului.
Voi stărui puțin asupra acestui subiect, pentru că, repet, se împlinesc anul acesta 110 ani de la scurtul episod ce va zgudui lumea: Cabaret Voltaire a fost fondat pe 1 februarie 1916, pe Spiegelgasse. Inaugurarea nu a fost un gest gratuit, ci o experiență de artă cu mesaj nu doar estetic, ci și politic și social, prin revoltă totală și haos creativ. Ctitorii mișcării internaționale au fost românii evrei Tristan Tzara și Marcel Iancu. (Victor Brauner va fi urmașul lor, continuându-le mesajul, în prima etapă a creației sale). Zürich era, la vremea aceea, o “insulă” neutră situată în centrul Primului Război Mondial. Pentru fondatori (Hugo Ball, Tristan Tzara, Marcel Iancu, ultimii doi fiind români, așa cum am arătat mai sus), Europa se sinucidea: prin naționalisme stridente și prin logica măcelului. În contrareacție, curentul Dada a fost o mișcare care nega totul, inclusiv arta de până la borna reprezentată de război. Prin stilistica adoptată, Dada a înlocuit mitralierele și bombele militarilor cu strigătul de implorare al popoarelor, mai ales al tinerilor: opriți măcelul! Esența era acum anti-arta: atunci când lumea devenea absurdă, și arta trebuia să devină absurdă. Autorii manifestului artistic nu căutau frumosul, în sensul clasic, ci șocul, estetica urâtului, protestul, baricada. Sperând că vor trezi conștiințele politicienilor. Totul împotriva războiului și a ideologiilor ce promovau genocidul. Din păcate, dezastul avea să urmeze, totuși, peste numai câțiva ani, prin cel de al Doilea Război Mondial. Curentul Dada a fost bine difuzat în toată lumea, căci autorii lui, care erau nu numai artiști, ci și intelectuali cu studii înalte, au folosit intens invențiile epocii în materie de comunicații și de tehnologie de dispersie a informației (presa audio-vizuală, publicitatea) pentru a promova Dada pe toate continentele, ca pe un spirit internaționalist al reconcilierii, al meditației și al păcii. Cabaretul Voltaire a găzduit expresii artistice nemaiîntâlnite: poezie sonoră, când Hugo Ball recita poeme abstracte, cu cuvinte inventate, înveșmântat bizar în carton cubist; zgomote grotești de tobe și oale, onomatopee, urlete și țipete; manifestele lui Tzara; măștile lui Marcel Iancu, ce frizau ospiciul și deghizajul schizofreniei clinice; agresarea publicului burghez prin tipare cacofonice, argou, teatralitate frustă și mimarea dezintegrării psihiatrice, ca imitație și denunțare a spiritului anti-uman al lumii moderne; colajul și hazardul, prin care Hans Arp alătura la întâmplare cuvinte indiferent de sens și de logică.
Prin agregarea rapidă la trendul public, Dada a legitimat libertatea absolută de a nega trecutul, de a inventa un nou limbaj artistic, de a adopta un radicalism al expresiei artistice, ingrediente care au adus înnoire în arta europeană. Laboratorul haosului a schimbat cursul artei moderne.
Pe de altă parte, Dada a comunicat indirect și mesajul mai subtil al artiștilor, care fugeau de iminența unui nou război, și doreau ca semnalul lor de alarmă, extins prin democratizarea artelor, să prevină milioanele de oameni asupra pericolului ce bătea la ușă pentru toți.
De la “înaintașii” lui dadaiști, mai ales de la Iancu și Tzara, cu care a putut colabora fructuos mai târziu, Victor Brauner a preluat, pentru o vreme, rebeliunea, și a dus mai departe revolta, absurdul și experimentele vizuale de tipul pictopoeziei, pe care le va etala în prima sa expoziție personală, deschisă pe 26 septembrie 1924, la Galeriile Mozart din București. Artistul, de numai 21 de ani, expune lucrări șocante, cum a fost Cristos la Cabaret, evident în spiritul Dada. Peste alte două luni, participă la expoziția organizată de revista Contimporanul, expunând alături de artiști deja celebri: Marcel Iancu, Hans Arp și Paul Klee.
rana din ochi
se mută
de la dreapta la stânga
doar în timpul
ședințelor de spiritism
ochiul său
revine acasă
se așază la masă
scrie necrologul
în Cimitirul Montmartre
plouă
Spectacol, viziune și radarul dintr-un ochi pierdut
2. Capitolul al doilea (“cu trovanții nu-i de glumit”) pune în mișcare și o artă a spectacolului și un mecanism al dialogurilor, însuflețind picturalitatea cu un resort subtil al absurdului. Fragmentele smulse, creaturile, cioburile de după dezastre și elementele dizarmonice ale universurilor sunt aduse laolaltă, într-o asociere pe cât de imposibilă, pe atât reușită. Paradoxul este hrana acestui tip de logică. Se naște o conversație a părților, pentru a genera non-sens fluid, și totuși un întreg care rezistă interogațiilor. Ecuația poetică începe să aibă tot mai multe necunoscute.
În cartea Angelei Baciu, cuvântul ochi este repetat de cel puțin 88 de ori. Aluzia cea mai puternică pleacă de la celebrul tablou al lui Victor Brauner, Autoportret cu ochiul scos (1931) – “Precogniția”, unul dintre pilonii cu care începe perioada suprarealistă a artistului, când acesta trece de la revolta dadaistă la explorarea profundă a subconștientului, hibridizării, magiei și ezoterismului. Povestea reală care însoțește acest tablou va crea mai târziu cea mai faimoasă narațiune, devenită mitologie, din istoria suprarealismului. Nu degeaba însuși André Breton îl va desemna pe Brauner ca figură centrală a curentului pe plan internațional, drept cel mai suprarealist dintre toți suprarealiștii.
Povestea: A fost odată ca niciodată tabloul lui Victor Brauner, expus în 1931, Autoportret cu ochiul scos. Lucrarea era rodul pur al imaginarului dadaist, menit să șocheze, prin ochiul stâng extras și sângerarea masivă. Dar șapte ani mai târziu, într-un atelier, are loc o bătaie reală, între doi tovarăși de șevalet, Oscar Dominguez și Esteban Francés, pe care Victor Brauner încearcă să-i despartă. O cupă aruncată de Dominguez îl lovește pe Brauner, care astfel își va pierde exact ochiul stâng, adică ochiul lipsă din tabloul creat în 1931: ochiul care va deveni far și radar al epocii. Vestea s-a dus repede. Acest eveniment i-a construit și consolidat artistului, în ochii suprarealiștilor, statutul de pictor vizionar, creându-se ideea că este un supra-om, dotat cu putere de prognoză, un pictor cu premoniții artistice ieșite din comun.
În această perioadă așezată sub haloul auto-hipnozei, al excepționalismului, al construirii hiperbolice a universului original și specific, Victor Brauner folosește multe creaturi hibride, entități care îmbină elemente umane, mecanice și animale (vezi, bunăoară, Lupul-masă); un alt mecanism implicat în discursul estetic presupune utilizarea fetișismului și a magiei, legate de fascinațiile autorului pentru tarot, alchimie sau simboluri arhaice, eclectice, aduse în rezonanțe bizare din toate culturile; nu în ultimul rând, tehnica encausticii va înnobila operele perioadei cu efecte neașteptate, arhaice, în stilul tăblițelor magice sau totemice. Autorul folosea (din cauza războiului și a sărăciei materialelor) ceara de albine, rășini și culori (esența tehnicii encausticii), bazat pe experiențele artistice ale celor din Antichitate, dar efectele au fost excepționale. Angela Baciu are vocația de a introduce în cuvinte și în texte energia viziunilor lui Brauner. Mecanism vecin cu o călătorie între planete. Cei doi se întâlnesc într-o constelație.
o zi oarecare
în Ouranoupoli
satul de pescari
peștele e mereu proaspăt
bătrânii trag din pipă
pisicile dorm
la apus
se pregătesc năvoadele
un strop de retsina
pentru
ziua de mâine
în atelierul lui Brauner
e liniște
Dublul mizei existențiale, avertizorul de iluzii
3. Capitolul al treilea, intitulat “sindromul ariciului șovăielnic”, depășește atmosfera de umor negru și de libertate totală. Poeta umanizează discursul. Are loc un acord tacit cu felul în care ea se focalizează pe un Brauner vindecat parțial de iluzii, întristat. Mai există doar vagi ecouri venind din primele perioade ale artistului (în care influența Dada sau de suprarealism alchimic era dominantă), oarecum suprapuse și peste construcția cărții. Prezențele neliniștitoare, instinctele și subconștientul pulsatil sunt însoțite acum de introspecții, solilocvii și dialoguri mute. În fapt, viața reală începe să prindă sens. Calea poetei-martor se deșiră printre dealuri, chemări, trenuri, halte, locuri care miros a Marea Neagră, a Europa unde zăngăne din nou armele...
călătoria. cal despicat
ieșire din
tunelul lung și negru
mânz la fir
de iarbă
cal despicat
în patru
fântâni secate
fulger neașteptat
cruci secerate
iar îmi fac cruce
imagine din tren
În ultima parte a vieții sale, Brauner avea tot mai multă forță de a se desăvârși, pe măsură ce decepțiile omului îl cuprind ca niște tentacule. Din artist avangardist local, ajunge figură centrală a suprarealismului mondial. Acest halou așternut asupra operelor a intervenit ca sigiliu în perioada de exil și de Serie Neagră a artistului. Plecat de mult timp din România, în timpul ocupației naziste, Brauner se refugiase în Munții Alpi, cantonându-se într-un imaginar sumbru, vag contemplativ filosofic, dominat de figuri plate, bidimensionale, metamorfoze ce duc cu gândul la arta egipteană și precolumbiană.
Era viața eu-lui contra lumii.
Acest dublu al mizei existențiale a fost esența jocului creator. Instituie interogațiile biunivoce. Dar și deschiderea pentru dialog intercultural, între lumi, între civilizații. La maturitate, artistul fiind stabilit în Normandia la începutul anului 1960, uriașa expoziție-atelier-muzeu de la casa Brauner va pune, laolaltă, lucrările personale și varii artefacte achiziționate din zone geografice îndepărtate, mai ales din Africa și Oceania. Prin această alăturare, artistul celebrează dialogul dintre cel puțin două lumi, care sunt simultan și diferite, și asemănătoare. Modernitate și primitivism. Lumea sensibilului și lumea viziunii, a onirismului nestructurat. Discursul este mai profund, iar absurdul glisează către morală.
Angela Baciu, cu o empatie de care numai artiștii sensibili pot da dovadă, preia și dezvoltă în mega-poemul său sugestiile invizibile ale lui Brauner. Galeria de improvizații ale jocului aruncă lumea în aer, pentru început. Mai apoi, în timp ce particulele plutesc bezmetic și se reașează haotic, același joc produce viziuni incluse într-un nou relief de cuvinte. Surpriză! Lumea se poate schimba. Într-o clipă. Când oglinda se sparge, fiecare ciob reflectă altceva. Totuși, ce e sus e și jos, ce e înăuntru e și înafară, deși în alt fel, spuneau încă acum mii de ani hermeticii (cel mai bine, părintele lor, Hermes Trismegistus), la fuziunea dintre culturile grecești și egiptene, dar o spun, mai recent, și tot în alt fel, și suprarealiștii. Unul dintre cei mai celebri este Victor Brauner, la intersecția altor mari culturi: grecești, latine și iudaice.
O pot vedea pe Angela Baciu închizând ochii în realitatea palpabilă, apoi deschzându-i brusc, într-o altă realitate. Modelul acesta își are originea în modelul „dublei identități”, având o puternică sursă subconștientă, poate definitorie, în epoca în care s-a afirmat Victor Brauner. Dubla identitate a fost puternic legată de fazele prodromale - culturale și filosofice – care anunțau Holocaustul. Dubla identitate și dubla rădăcină au devenit, la începutul secolului al XX-lea, energie de consacrare și în științele sociale, și în filosofia culturii, și în arte: simultaneitatea mai multor niveluri de realitate se generalizează. Este un model tipic lumii lui Victor Brauner. Lumea evreiască, îmbrățișată strâns cu lumea românească, sau, in extenso, cu lumea europeană, unde artistul se va exila, dansează pe un ring al culturilor întemeietoare, iar spectatorii din jur analizează reflecțiile luminilor și umbrelor. Aceștia observă fie felul cum trăiesc în fiecare dintre noi nenumărate ființe, ca în meditațiile lui Fernando Pessoa, fie felul cum decurg, în umanitate, sincopat, conversațiile cu trecutul și exorcizările prin viziunile viitorului, ca în iluminările lui Borges. Lumea care renaște era supusă legilor improvizației salvatoare. Căci va urma Epoca Jazz-ului. Dansul și improvizațiile sporesc în intensitate, pe măsură ce războiul se apropia.
Din această perspectivă, Victor Brauner s-a născut și s-a format, ca om și creator, ca artist conceptualist sau ca filosof al artelor și culturii, într-o epocă de așa-zis Boom dezlănțuit. Jazz pur. După tragediile primului război mondial, oamenii doreau să-și refacă viețile și să recupereze pofta de a trăi. Hedonismul tipic pentru acei ani a impulsionat nevoia de divertisment, consumismul și abolirea normelor rigide. Emanciparea și modernizarea, în literatură, arhitectură și arte au concurat modernitatea; tot ele au eliberat femeile și ideile filosofice. Avangarda, Suprarealismul, urmând Dadaismului, au făcut joncțiunea cu tehnologiile audio-vizuale (radio, cinematograf) și, împreună, au pus bazele culturii de masă globalizate, subminând cutumele tradiționaliste și canoanele conservatoare. Americanii au numit această epocă Roaring Twenties, adică anii ’20, cei turbați, fremătători, zgomotoși. Mai aproape de Brauner, care a fost un francofon, deci în Europa (mai ales în Franța, care era centrul ei cultual), acești ani au fost numiți Années folles, adică anii nebuni. România sau Viena, în care Brauner copilărise și studiase, sau unde începuse să creeze și să inoveze, au cunoscut, la rândul lor, efervescența anilor nebuni, numiți și Ani de aur (a nu se confunda cu Epoca de aur!).
...
Atmosfera cărții Angelei Baciu este de Cabaret la Castel. Prin cotloanele istoriei bântuie fantome evadate dintr-un muzeu bombardat. Acum 100 de ani, epoca burgheziei luate cu asalt sărise în aer. Poezia înflorește atât în mistica din jurul cuvintelor de tezaur, dar și în micile fragmente de exponate salvate din calea barbariei, prin procedee dadaiste, suprarealiste și avangardiste. Azi, subversivitatea artei și-a preluat din nou rolul de a preveni și de a vindeca. Există în această carte, mic și timid, ca o candelă, un avertizor privind noul război ce amenință omenirea.
Prin explorarea sa literară, Angela Baciu reușește să găsească ochiul pierdut al lui Victor Brauner. Care ne privește intens.
înainte de eclipsă
războiul
și ochiul lui B.
doamnelor și domnilor,
corpuri fără membre,
moartea domnului K.
în presa vremii
și animalele dau iar
târcoale
hoitului
părăsit…