Modelul critic, etic, civic și Restaurația totalitară
A devenit tot mai clar faptul că, pentru generațiile de azi, prețul întârzierii recuperării și punerii în circulație a memoriei unor eroi de tipul Monica Lovinescu (și a altora din exil, de calibrul acesteia și de tipul modele civilizatoare) este unul uriaș.
Modelul Renașterii românești este blocat cu intenție. De aceea, generațiile noi au devenit din nou victimele asimilării de pattern-uri și de eroizări ale unor personalități legate mai ales de ideologiile totalitare. Restaurația necritică și fără lustrație a devenit, deci, probabilă și posibilă, ba chiar o misiune încheiată cu un anume succes.
Unii cunosc realitățile bolșevizării sau ale ceaușismului direct, alții din documente desecretizate și din rezultatele unor cercetări publicate în ultimii ani.
Dar atunci când e vorba, în zilele noastre, despre evaluarea corectă a discursului Monicăi Lovinescu, sunt minimalizate (în mod voit) tocmai realitățile istorice specifice care au inspirat acest discurs: este vorba nu numai despre realitatea în care a trăit, ca opozant, Monica Lovinescu – totalitarismele secolului al XX-lea – , ci și replicarea reflexelor totalitare ce se produce în contemporaneitate, și totul în continuitate cu un trecut traumatic regional de peste 200 de ani. De bună seamă, Restaurația vechilor structuri totalitare, care s-a petrecut de fapt în tranziție, a mijlocit această răsturnare progresivă și inconturnabilă de valori: foștii agenți de vârf ai propagandelor totalitare au fost impuși după 1989 pe post de lideri de opinie, în timp ce pe discursul Monicăi Lovinescu (și al altor critici și opozanți) s-a pus tot mai mult surdină, până la eliminarea lui aproape completă din spațiul public. Chipurile, nu ar mai fi de actualitate.
Astăzi, când războiul lui Putin împotriva Ucrainei a ajuns din nou la granița noastră, ne reamintim cu precizie ce s-a petrecut cu românii după 1944: sovietizarea României s-a făcut prin înfometare, pauperizare și teroare. Tactica rușilor a rămas neschimbată. Mai mult, “ne-am născut într-o țară aliată cu sovieticii, dar de fapt ocupată vreme de 14 ani de Armata Roșie, un prim paradox dintr-o serie mai lungă de ocupații rusești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1832, 1848-1849, 1854-1855, 1877) care s-au soldat toate cu imense distrugeri și jafuri, rezultat al războaielor ruso-austro-otomane desfășurate în bună parte pe teritoriul Moldovei și al Munteniei”. Arhivele militare dezvăluie cu o precizie de necontestat tragedia României și imensele ei pierderi înainte și după bolșevizare . Iar jurnalele unor personalități ale timpului – au apărut deja sute, după 1989 – aduc prețioase mărturii de istorie orală, memorii și evocări ce întregesc tabloul apocaliptic al distrugerii patriei și suferințelor milioanelor de victime . Fenomenul este cât se poate de contemporan și în derulare.
Monica Lovinescu a reflectat adesea nu numai asupra eticului, ci și, legat de el, asupra chestiunii mozaicului memoriilor. Parcă prevestind epoca actuală, când memoria devine un exercițiu aproape gratuit de înot într-un ocean turbulent, iar falsificarea ei este o practică cvasi-științifică și legalizată.
În Unde scurte V, Pragul , pe 12 august 1988, notează, meditând după întrebarea pusă de criticul român Mircea Iorgulescu: „de ce mai puţină memorialistică în Răsărit decît în Apus?”, găsind, că, de fapt, răspunsul fusese deja formulat de Orwell, în utopia sa negativă 1984. “Un răspuns global, o dată cu acel „Minister al Adevărului” unde se rescrie mereu trecutul după cerinţele momentului. Memoriile sunt rarisime în ţările cu regim comunist, deoarece Memoria reprezintă unul din cei mai mari duşmani ai unui astfel de regim, şi prima victimă a lui. Memoria e „colectivizată”, aparţine Statului, care e liber să facă tot ce vrea cu ea. A-ţi scrie „memoriile”, cu pretenţia de a fi avut o istorie a ta, inserîndu-se în Istoria generală al cărei martor vrei să fii, este, pentru o astfel de putere, un păcat. De aceea, şi nu din vreo tendinţă autohtonă, rarele „memorii” şi „jurnale” publicate în România ultimelor decenii au fost mai ales „literare” (un tărîm ce i se pare partidului, dacă nu cu totul subsidiar, în orice caz, mai puţin important). Penuria de „memorii” se produce într-o clipă cînd ţara ar avea cel mai mult nevoie de ele, istoria oficială fiind ceea ce ştim, fărâmituri de la marele ei ospăţ negativ nemaitrecînd decît în unele romane, şi atunci de-abia aluzive”. Ceva mai târziu, Vladimir Tismăneanu, investigând odiseea Statului și Partidului Comunist, va aprofunda aceste prime idei, iar problema etosului și a memoriilor este atent disecată. „Memorii apar în exil, continuă Monica Lovinescu; în ţară în schimb pînă şi faptul de a ţine un Jurnal pentru sertar reprezentînd un risc ce s-a dovedit major. Astfel, nu trebuie uitat niciodată cazul lui Gheorghe Ursu, inginer cu veleităţi şi prietenii literare, care a fost omorît în bătăi la Securitate, în cursul unei lungi anchete, pentru simplul fapt că ţinea un Jurnal pe care nu-1 arăta nimănui”. De ce el a murit, iar alții nu? Explicația o găsim tot la Monica Lovinescu, prin punerea în evidență a importanței Europei Libere în protejarea vieții opozanților din România. De bună credință fiind, și încrezându-se în promisiunile anchetatorilor, Ursu nu a apelat la exilul militant de la Europa Liberă, pentru a cere astfel protecție internațională. Or, regimul Ceaușescu numai de asta se temea: să nu afle Occidentul de încălcările drepturilor omului ce aveau loc la București. Fără scutul Europei Libere, Ursu a fost bătut până la deces. “Ion Caraion n-a putut fi supus unui tratament asemănător deoarece, mai abil, și poate cu misiune, se exilase, dar toţi cei care au citit pe acea vreme Săptămîna ştiu cum a fost exploatat „Jurnalul” său, cu şi fără foarfece, de către Eugen Barbu şi, mai presus de el, de către cei ce alcătuiesc, la umbra epoleţilor, arhive ale interzisului (probabil una din bibliotecile secrete cele mai bogate în amintiri, memorii, jurnale). Rareori, printr-un intermediar sau altul, un text mai iese din arhivă, pentru a face rău celui care l-a scris, a-1 doborî dacă e la îndemînă, a-1 murdări dacă a scăpat din parametrii răzbunării” .
Despre unele discontinuități ale culturii de vecinătate cu Rusia
Tinerii de azi – chiar cei din medii academice – nu mai posedă cultura legată de esența vecinătății cu Rusia (un prădător etern) și a Războiului Rece (revenit în forță), care a fost una statornic de gherilă, de hărțuire și de contracarare a unei invazii. Așa s-au născut, bunăoară, Radio Europa Liberă și alte expresii ale unei civilizații de apărare în fața inamicului. Și, în acest context, dublat de o rapidă spălare a creierului ce are loc în societatea lichidă, nu se mai știe nimic despre bătăliile propagandistice, eminamente literare și radio, care se purtau între conducătorii Tratatului de la Varșovia plus partidele comuniste aferente, pe de o parte, versus Occident, pe de altă parte. Dacă SUA fusese aliata URSS în WW II până la doborârea regimului hitlerist, ea s-a repoziționat imediat împotriva URSS pentru a-l contracara pe Stalin, ce țintea acum să atingă Oceanul Atlantic. “După război, după obținerea legitimității internaționale prin semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace cu Aliații și lichidarea opoziției politice interne, discursul comuniștilor români despre Statele Unite se transformă radical. În contextul în care Războiul Rece ideologic începuse odată cu formularea de către sovietici a teoriei celor două lagăre, presa din România, controlată în totalitate de către comuniști (fenomen ce se repetă azi, sub stindard politic de camuflaj, n.m.), se lansează și ea în lupta propagandistică împotriva Occidentului. În aceste condiții, SUA încep să fie prezentate în presă ca principal pericol ce amenința România și în general lumea comunistă. Principalul defect atribut Statelor Unite era imperialismul, etichetă care în limbaj propagandistic ajunge să înlocuiască fascismul, ca ultimă expresie a răului” . Astfel, din prezență dorită de întreaga populație (Vin americanii! fusese mantra de speranță pentru populația românească atât în timpul războiului dus împotriva URSS și a lui Stalin, cât și în timpul celui de după, întoarcerea armelor, dus împotriva Berlinului și a lui Hitler), “America” fusese transfomată – de către presa comunistă și propaganda comunistă antiamericană din România anilor 1948-1956 – în principal inamic al țării . În acest context, aparția, finanțarea guvernamentală americană și activitatea posturilor Vocea Americii, Radio Europa Liberă plus alte activități culturale, științifice, artistice și diplomatice ce aveau loc pe teritoriile aruncate după Cortina de Fier au pus în mișcare fenomentul de apărare a Estului de primejdia totalitară antidemocratică, fenomen de confruntare energică între democraticul vis american și imperialismul moscovit . Pentru a înțelege profunzimea, fanatismul și distructivitatea mașinăriei propagandistice inițiată de Kremlin în țările răsăritene capturate (cedate?) după al doilea război mondial, este suficientă analizarea comparatistă a propagandei derulată azi de către mașinăria de război a lui Putin împotriva Ucrainei, dar și a României și a aliaților NATO. Pe de altă parte, e nevoie să conștientizăm gravitatea eșecului petrecut în tranziție către democrația liberală nu numai în România, ci în Estul întreg. Cristian Pîrvulescu se întreabă dacă “timpul tranziției va fi fost doar o perioadă a eternei reîntoarceri spre începuturile statului național ori spre epoca interbelică, cu toți demonii săi? Sunt statele din regiune prizonierele propriei Istorii ”. Autorul remarcă modalitatea prin care, restaurând stilistica partidului comunist – din care se trag – , partidele politice din România de azi, rămânând totuși cele mai importante instituții politice, au deturnat procesele democratice înspre metabolismul politic totalitar, populând adesea cu oameni toxici și cu idei din vechile doctrine extremiste toate instituțiile, dar și media și, în mare măsură, spațiul public. Observația privind condiționarea geo-politică a șanselor democrației sau despre adevăratele modele din democrație, fusese făcută și de alți cercetători , . Pe urmele gândirii și acțiunii Monicăi Lovinescu, unii istorici occidentali și politologi de azi speră că România va fi capabilă să iasă din propria capcană și din cantonarea într-un trecut nefast. Spre pildă, universitarul Oliver Jens Schmitt se adresează “cu simpatie şi respect acelor români care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în Europa. Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor. La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene”. Trăind permanent în mijlocul realității românești, deși aflată în exil, și punându-și toată existența și activitatea în slujba unei Românii Libere, și Monica Lovinescu a fost una dintre acele personalități (la care face referire Schmitt) ce trebuie să rămână repere în conștiința și gândirea românilor. Cercuri ostile și antidemocratice din țară au subminat, însă, normalitatea acestui proces firesc, cultivând partinic, propagandistic și ocult - atât înainte, cât și după 1989, dar mai ales după moartea scriitoarei petrecută în urmă cu mai bine de 15 ani -, o politică de răsturnare a valorilor și de restaurare a panopliei ideologice totalitare și a figurilor aferente. Jurnalele Monicăi Lovinescu încearcă să pună ordine într-un fel de haos nebunesc ce bântuia (și mai bântuie) lumea românească, atât în țară, cât și în exil. Unii observatori atenți ai fenomenelor românești confirmă aceste realități. Bunăoară, scriitoarea, istoric și profesor INALCO și IPRIS, o mare cunoscătoare a Românei, Catherine Durandin mărturisește că “sfârșitul deceniului 1980 mi se pare azi nebunesc. Nu mă mai duceam în România, dar eram complet scufundată în probleme românești. Percepeam perfect clivajele din sânul exilului românesc, incompatibilitățile ideologice și generaționale. Neîncrederea între exilul de la începutul Războiului Rece și cel al anilor 1970 și 1980 se menținea. Să spun și că existau distanțe între exilații din marile familii și emigranții din clasa mijlocie? Cu siguranță”. La fel ca Monica Lovinescu, aceasta observă nu fără o anume ostilitate atât mareele socialiștilor și comuniștilor din Paris, pregătind din nou ceva, dar și, agitați, fasciștii sau mistico-ortodocșii, sau pe cei cu slăbiciuni pentru scrierile de extremă dreaptă și difuzori de teze negaționiste. Din atari considerente, vigilentă față de semnalele și seismele istoriei, mereu atentă să identifice și să ajute adevăratele victime, și Monica Lovinescu alege, dovedindu-se din nou un excelent strateg, să adauge Jurnalului indirect un nou revelator: „Jurnalul direct e atent la semnalarea insistentă a strădaniilor din Occident întru protecţia celor ce-şi asumaseră riscuri acasă . Occidentul (spre a nu cădea în amalgam, ar fi mai exact de spus: scriitori, gazetari, uneori oameni politici şi asociaţii) era atunci tot atît de receptiv pe cît de amorf şi lipsit de imaginaţie s-a dovedit după implozia comunismului, căreia n-a ştiut să-i facă faţă nici ideologic, nici politic, nici economic. Apusul a fost atîta amar de vreme un fel de Godot mereu aşteptat (din închisorile româneşti pînă la succesivele revolte estice), mereu nesosind; şi a redevenit după ‘89 acelaşi protagonist al absenţei vinovate (nu e oare semnificativ că în Sarajevo asediat din iarna 1993-1994 Susan Sontag a montat, în nopţile cu ger şi luminări, tocmai piesa lui Beckett?). Se cuvenea deci insistat asupra perioadei apusene de trezire activă spre a nu i se asigura permanenţa unui rol de ţap ispăşitor, degrevîndu-ne de orice responsabilitate. Felul în care mulţi exilaţi au întreţinut ecoul gesturilor de rezistenţă se cerea şi el subliniat. Ca şi legătura dintre exilul intern şi cel extern care, pe „unde scurte“, rămăsese, evident, în clandestinitate. A sosit vremea să nu mai fie. Jurnalul direct — şi doar el — înscria urmele acestei complicităţi responsabile” (Paris, martie 1994).
Modele de tipul Monica Lovinescu au devenit extrem de rare, astăzi, pe măsură ce mai ales în România și în alte țări cu evoluție economică problematică, cu educație precară și cu o rată înaltă a exilării, s-a dezvoltat o veritabilă cultură bazată pe egocentrism, lipsă de solidaritate și spirit non-etic. Dar principiile și idealurile ei trebuie cunoscute și transmise generațiilor tinere, în speranța că vor putea genera din nou solidaritate în jurul unor nuclee ce pot fi folositoare priectului de țară aflată în război: și cu sinele bolnav, și cu, din nou, inamicul rus.
“Refuz cu îndărătnicie orice narcisim, inclusiv cel al jelaniei. Mă întorc spre semeni și mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine știe ce creștinească vocație, ci pentru a scăpa de mine. Mama s-a lăsat ucisă ca eu să fiu liberă, îi datorez această solidaritate cu victimele” , mărturisea Monica Lovinescu, asumându-și nu numai o constituție psihologică egofobă, poate ca melanj de nativ și de post-traumatic post-totalitar, ci și o conștiință etică umanistă, patriotică și altruistă ieșită din comun. În fond, era și o expresie a eleganței umane, marcă a existenței în patria de refugiu, într-un Paris ca centru al culturii și al civilizației europene. Parisul Europei Libere și al Monicilor era și acela al unei utopii, și acela al unei realități paralele, și acela al unei cazemate, dar și acela al unei terapii.
La ce folosește Parisul? La adevărata cunoaștere? întreba și Mariana Sipoș, într-un dialog secvențial (Paris și Le Tréport)
La păstrarea memoriei, îi răspunde Mioara Cremene. Căci trăim într-o civilizație lipsită de memorie .
Sau poate că și pentru Monica Lovinescu Parisul a fost o Cetate a mântuirii, cum îl descria, mâhnit, Mircea Eliade , în perioada exilului său portughez, ca ecou al dezastrului militar românesc de pe Frontul de Est: “Să stai în Portugalia, când există Parisul?” (16 noiembrie 1943) sau „Nu mă interesează să vorbesc și să scriu pentru un public care, chiar de m-ar înțelege, nu poate crea nicio rezonanță universală ideilor mele. La Paris, am aflat un lucru hotărâtor: că nu poți fructifica pe planul universal al științelor în cadrul limitat al unei culturi minore”.
Paris, Capitală europeană a memoriei românești
A fost o șansă, pentru populația oprimată trăitoare în România dictatorială, faptul că, lucrând în folosul României la Paris, în inima Occidentului, pentru eliberarea țării sale din ghearele dictaturii despotice când kremliniene, când tribaliste ultranaționaliste, Monica Lovinescu a putut ajunge mai direct și convingător la opinia publică internațională pentru a-i comunica tragediile îndurate de poporul român și a o atrage de partea românilor.
Prima transmisiune a postului Radio Europa Liberă a fost către ascultătorii din Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, Ziua Independenței SUA. Misiunea declarată a postului, valabilă pentru toate țările pentru care emitea, era cuadruplă: de a aminti ascultătorilor că sunt guvernați de o putere străină al cărei scop era promovarea intereselor URSS, de a prezenta procedeele antidemocratice ale Kremlinului (între care sărăcirea populațiilor și jefuirea țărilor, impunerea regimului străin, teroarea și comunizarea), de a induce speranța eliberării prin aliarea cu Vestul, de a denunța oficial actele de cruzime și oprimare comise de regimurile sovietelor . Dacă în anii ’50, această direcție jurnalistic-politic-militară și de humint domina la Voice of America și Free Europe, strategia s-a îmbunătățit în anii ’60, prin investirea de noi resurse – materiale, informaționale și umane – pentru Cold War și dezvoltarea unei adevărate platforme de cultură autentică și excelență intelectuală, adresată nu doar maselor ci și elitelor spirtuale, publicului educat și tineretului țărilor ocupate de sovietici. Vârfurile de lance ale acestei perioade au devenit Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au adus la Radio Europa Liberă în limba română o infuzie de cultură contemporană, consolidând prestigiul postului și îmbogățind oferta sa cu programe de ținută. Emisunile Actualitatea culturală românească, Teze și antiteze la Paris - ambele realizate de Monica Lovinescu – precum și Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) și Cronica Pesimistului – ambele realizate de Virgil Ierunca –, au oferit timp de patru decenii (dar poate că mai mult, prin fenomenul de ecou al prestigiului) privirea din afară de care cultura română, asfixiată de presiuni ideologice, avea atâta nevoie. Cu aceste patru emisiuni oferite de Monici, dintre toate departamentele naționale ale Europei Libere, cel românesc ajunsese să aibă cele mai multe minute de emisiuni culturale, dar și cea mai mare audiență . “Noel Bernard, directorul postului realizase că trebuie să acorde mai multă atenție intelectualității românești, actanților din cultură și artă, pentru că din rândurile acestora se vor ivi, cel mai probabil, nonconformismul, contestația și, în final, disidența. Exact așa s-a și întâmplat”, scrie Liviu Tofan în memoriile sale. “Harul celor doi a făcut ca emisiunile pe care le realizau să depășească adesea planul strict al războiului cultural-ideologic în care era implicat inițial postul, plasându-se în teritoriul actului cultural autentic” . Necruțători în a critica elementele aberante ale politicilor culturale din România comunistă, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu au ezitat însă să salute și să încurajeze tendințele culturale valoroase, precizează și Bogdan Barbu, în cercetarea sa. De exemplu liberalizarea culturală din România anilor ’60 a fost comentată cu speranță de Monica Lovinescu, ale cărei cronici din perioada 1961-1971 au urmărit pas cu pas etapele „dezghețului”. De la reacțiile de bucurie reținută provocate de momente de deschidere precum “Conferința pe țară a scriitorilor români” din februarie 1965 sau Ședința UTC-ului din mai 1968 și până la dezamăgirea produsă de “Tezele din iulie” 1971 ale lui Ceaușescu, care stopau pașii făcuți în direcția liberalizării, cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu au oferit o perspectivă lucidă și necenzurată asupra climatului cultural al perioadei.
Intuind tendințele și cunoscând la perfecție mașinăriile diabolice ale propagandelor din țările ocupate de Kremlin, vigilența și spiritul critic ale Monicilor au prevestit și pentru România reîntoarcerea – de mai multe ori – a propagandei și a practicilor culturale staliniste, după lansarea “tezelor” din 1971 (o comparație cu situația de azi descrie similitudinea perfectă dintre vremurile de ieri și putinismul de azi, manifestat și la noi ca un neostalinism activ în 2023). “Nu se putea să nu vină înapoi vremea aceea de aur când era de ajuns să înșiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractoriști ca să te transformi în pictor, să compui marșuri și tangouri cu partidul ca să fii trecut printre compozitori, să înveți pe de rost câteva sloganuri pentru a fi încadrat între culturali” , scrisese Monica Lovinescu. În toate memoriile sale, a analizat cu acribie șansele de existență a unei opoziții intelectuale în România dictatorială. A ajutat cât a putut persoanele curajoase, evidențiind imediat la radio acțiunile lor, gestul fiind și de competent analist-critic, dar și unul de protecție. Din păcate, curajul și solidaritatea nu au excelat printre virtuțile românești. O primă constatare asupra defetismului specific românesc o făcuse, în 1969, Ion D. Sîrbu : „Micile revolte nu au rost, marea revoltă nu e posibilă. Noi în tot timpul avem în suflet marea revoltă, dar ne mișcăm după posibilitățile mici”. Acest defetism e transmis și fixat prin religie, educație și mentalități. Monica Lovinescu a observat că după 1971 a funcționat mai mult un conformism prin compromisuri, iar unica figură intelectuală din România care a spart curajos carcasa acestei protecții iluzorii a fost Paul Goma: “Compromis este să gândești într-un fel și să acționezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definiția. Dar să ieșim din general și să intrăm în concret: nu suport compromisul și pentru că în România au fost mai mulți compromiși decât în altă parte. Sau n-au fost destui necompromiși care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă” . Iar aceste asumpții erau făcute cu sinceritate de către Monica Lovinescu, cu puțin timp înainte de a muri, și în ciuda neînțelegerilor antume anterioare târzii survenite între ea și Goma, întreținute de mediul intelectual românesc. Nimic nu i-a afectat însă discernământul și obiectivitatea, fapt care a caracterizat aproape în mod unic excelența Omului, a scriitoarei, a criticului și a jurnalistei. Iar acest legământ cu deontologia profesiei de jurnalist, de critic, de promotor al valorii autentice și de persoană publică responsabilă și atașată de credința în viitorul patriei libere, Monica Lovinescu îl va re-asuma public într-un dialog de acum 40 de ani, în 1983, de la Radio Europa Liberă, păstrat în arhivele postului . Audierea documentului este o bună lecție de profesionalism adresată jurnaliștilor de azi, care se fac remarcați majoritar prin abdicări și interese străine de misiunea lor de a fi a patra putere dintr-un stat democratic. De asemenea, este o lecție de tehnică a structurării gândirii, analizei și discursului la Monica Lovinescu, excelent sintetizată de Alex Ștefănescu: “un spectacol al argumentării, al contrazicerii, al reducerii la absurd. Povestită de Monica Lovinescu, viața ideilor devine la fel de interesantă ca viața”. Suportul audio al restituirii exprimă un omagiu adus vremurilor tulburi, de război și de tragedie, din anii când Radioul a fost arma cea mai eficientă pentru a transmite informații, idei, comunicare, muniție atipică (se știe, armele de care dictaturile se tem cel mai mult sunt cuvintele) și speranță. Iar între toate, Radio Europa Liberă a fost una dintre perfuziile de oxigen moral care au ținut în viață poporul român, arestat prin bolșevizare și nimicit prin teroare de către URSS.
Monica Lovinescu a rămas un bastion uman probabil irepetabil și o armă culturală mortală de apărare împotriva dictatorilor: declanșată prin atitudine și prin rectitudine critică, civică și etică, ea se bazează pe forța cuvântului ce nu poate fi bruiat și care destabilizează profund toate regimurile totalitare.